And the winners are…

Castigatorii concursului “Tu ce vrei sa-ti aduca Mosu’?” sunt:

Locul I: Alina – pentru ca a scris o scrisoare adevarata

Locul II: Roxana – pentru ca am vazut-o altfel decat o stiu si pentru ca nici eu nu vreau sa ma mai cert cu tine (copil incapatanat ce esti)

Locul III (avem o egalitate pentru ca nu m-am putut decide): Iulia (pentru entuziasmul de care a dat dovada si pentru dorintele de copil) & Mihai (pentru ca ne dorim cam acelasi lucruri)

…

Le multumesc celor care au participat. <3

 

P.S: Guess what…

… I hate you!

Pe tine si tot ce reprezinti… pe tine si tot ce faci, ce gandesti, ce simti sau, mai bine zis, nu simti. Pe tine si tot ce zici sau, mai exact , minti; pe tine si tote lucrurile care ma fac sa cred ca nu pot sa ma supar pe tine no matter what; pe tine si pe chestiile alea care ma fac sa rad atat de tare incat nu mai stiu de mine si pe lucrurile micute pe care le faci fara sa iti dai seama sau fara ca eu sa imi dau seama.

Nu vreau sa mai stiu pentru ca nu vreau sa mai trec printr-o prostie ca asta si stiu ca nu ar trebui sa spun asta, dar uite ca o spun: Amice, nu te mai vreau… prefer ca in loc de o relaie de prietenie falsa, ca sa zic asa, prefer sa n-o mai am deloc, sa nu ne mai cunoastem. Dispari de aici chiar daca nu te cunosc, si pleaca chiar daca nu ai venit niciodata, nu vreau sa te mai vad chiar daca nu am facut-o niciodata si nu vreau sa iti mai aud vocea adormita care imi spune lucruri lipsite de sens.

Vreau sa uitam ca radem si ca putem sa fim copii si vreau sa ne ignoram in modul ala banal in care stim ca putem sa o facem, we’ve been there before, si stim ca nu e prea greu. Veau sa ne prefacem ca uitam chiar daca nu uitam si sa inchidem ochii chiar daca ii tinem larg deschisi. Vreau sa traim fiecare in lumea lui chiar daca, fara sa vrem, lumea ta a ajuns sa faca parte din a mea si a mea parte din a ta.

Si vreau sa nu ma comentezi pentru ca nu ai dreptul… nici tu nici ceilalti. Vreau sa ma lasi sa simt, de fapt, sa ma lasati: si tu si lumea.

 

Concurs: Tu ce vrei sa-ti aduca Mosu’?

Ehh, sa zicem ca asta e inca una din nebuniile mele, dar m-am gandit ca ar fi amuzant sa fac asta.

Vreau sa aud dorintele voastre. Nu conteaza ca poate vreti un Ferrari roz sau sa mergeti pe luna, eu vreau sa aud asta… vreau sa vad ce idei simple sau traznite aveti, sa citesc despre dorinte ale unor oameni care inca stiu ca in adancul sufletului lor nu sunt mai mult decat niste copii care se bucura cand vad primii fulgi de zapada si care asteapta nerabdatori sa vada ce surprize le-au fost pregatite.

Dupa cum poate v-ati dat seama (nah, asta pentru cei care isi vor arunca un ochi pe aici) o sa fie si premii (Premiul I, Premiul II si Premiul III), dar acestea sunt surpriza deocamdata.  : )

Mosu’ asteapta sa vada ce dorinte aveti, iar cutia lui postala este  aici (princessofgray@yahoo.com), sau aici pe blog si va asteapta scrisorile pana pe 20 Decembrie 2009.

 

My sassy girl

De dimineata mi-a fost recomandat un film. Numele nu prea imi spunea nimic… de fapt nu ma atragea deloc. Mi-a fost trimis si un link si asa am ajuns sa vad trailer-ul. Dupa primele secunde am inceput sa rad de una singura si ce crezi… nu ma mai puteam opri. Acum eram convinsa ca trebuie sa il vad.

Filmul este din anul 2008 si este povestea uunui baiat si… a unei fete. Destul de banal, nu? La prima vedere da, dar nu prea e asa. E un film intamplator ca sa zic asa. Se intampla ca el sao vada pe ea, apoi se intampla ca el sa o salveze pe ea si mai apoi se intampla caei sa inceapa sa se vada.

Ea e cam nebuna… cel putin asta ar spune multi. Dar nu… ea e doar un om care vrea sa se descopere si care vrea sa isi traiasca viata, e un om care isi ascunde nefericirea in spatele unui zambet permanent. Eu una ma regasesc in ce face, ma regasesc in felul um vorbeste si in comportamentul ei. Pana la urma e sincera si deschisa, e copil si asta o face o persoana incredibila.

Iar el. El o priveste ca pe un copil si ii accepta toate nebuniile. Nu ii spune sa faca asa sau altfel, o observa si incearca sa isi dea seama ce e cu ea. Cati oameni ar face asta, cati ar avea rabdarea necesara… cati si de ce?

Ce se intampla in film… cum se termina? Asta ramane sa descoperiti… Eu tot ce pot sa fac este sa-l recomand.

~~

P.S: Multumesc Alex.

 

Fantoma Craciunului trecut…

Acum trei ani, de Craciun, am spus primul meu “Te iubesc”… cel putin primul declarat. Mai fusese unul inainte, dar acela era unul dominat mai mult de prietenie… doar crescusem si ne formasem impreuna, nu putea sa fie mai mult si eram copii. Si cand l-am spus pe primul tot copil eram. Cel putin gandeam ca unul: nimic nu mi se parea imposibil, disantele erau numai detalii… dar el a fost realist si, chiar daca mi-a ost greu s-o accept m-a obligat si pe mine sa fiu: 2571 de km nu puteau fi trecuti cu vederea. Asa ca a ramas distanta si am uitat ce simteam.

~~

Acum doi ani am ras de Craciun. Citeam un mesaj, un fel de scrisoare pentru Mos Craciun… dar n-o primea el, o primeam eu. O citeam pe a lui si o scriam pe a mea. Eram doi nebuni care se vazusera intamplator si care in momentele alea isi doreau tot felul de nebunii.

~~

Anul trecut am plans de Craciun. Imi imaginasem Craciunul altfel: in pat, cu o cana fierbinte de ceai de la “Casa de ceai”, cu un film frumos si cu paturica mea verde, cu biscuiti dulci cu ghimbir si cu portocale multe. N-a fost deloc asa… am fost eu, un mesaj sec primit in miezul noptii si lacrimile care au urmat. A fost o prostie.

 

To whom it may concern: I think I need you.

Atunci radeam.
Atunci eram fericita.
Atunci mi-a fost frica.
Atunci a trebuit sa aleg.

Si acum rad… insa nu ca atunci.
Si  acum sunt fericita… cred.
Si acum imi este frica… de asta sunt sigura.
Si acum poate o sa fiu nevoita sa aleg… dar n-o sa se intample pentru ca nu am dreptul sa fac asta nici fata de mine si nici fata de cei din jurul meu… si n-am nici curajul necesar.

Si cu toate astea, chiar daca incerc sa neg totul si sa-mi alung din minte gandurile astea care, cel putin in seara asta, nu-mi dau pace, undeva in adancul sufletului meu stiu ca as vrea sa se intample exact ceea ce incerc sa evit.

Si am nevoie de prietenul ala care ma face sa rad pana simt ca imi dau lacrimile si care rade cu mine si de mine, de prietenul care ma lasa sa rad de el si cu care simt ca pot sa ma plimb pe luna si sa ating stelele, de cel care ma face fericita fara sa-si dea seama, prin simplul fapt ca e acolo, care nu ma lasa sa imi fie frica si care nu o sa ma puna sa aleg si care ar ramane acelasi indiferent de ce s-ar intampla, de cel care ar avea curajul care mie imi lipseste.

 

Fluturi si uragane

Muse… nu i-am mai ascultat de mult. Azi am facut-o din nou.

Mi-a ajuns la urechi “Butterflies and hurricanes”… destul de banal, nu? Pentru unii poate. Pentru mine cantecul asta a fost un fel de lumina care m-a tras din intunericul in care amenintam sa ma afund odata. Si poate si acum are acelasi scop. Ma face sa vreau sa ma ridic si sa infrunt lumea, sa ma duc sa ma iau de gat cu oricine indrazneste sa imi spuna ca nu sunt in stare de ceva sau cu toti cei care au avut indrazneala sa ma faca sa sufar sau sa pierd mult prea mult timp gandindu-ma la ei. Si simplul gand ca as putea sa fac asta ma face sa zambesc si sa prind si mai mult curaj.

Si astfel, fluturii din stomacul meu se intalnesc cu uraganele din capul meu si cand se intampla asta iese ceva incredibil… cand se intampla asta iese la suprafata Andreea aia careia nu ii frange nimeni aripile si careia nu ii e frica de nimic.

“change,
everything you are
and everything you were
your number has been called
fights, battles have begun
revenge will surely come
your hard times are ahead
best,
you’ve got to be the best
you’ve got to change the world
and you use this chance to be heard
your time is now”

 

Un motan educat… tehnologic.

Doarme… Mi-a adormit in brate din nou. Nu a vrut sa ma lase in pace… s-a plimbat pe tastatura de la laptop, l-a oprit de tot, a alergat cursorul pe ecran, l-a cautat prin spatele monitorului, pe deasupra ca pe dedesubt nu avea cum pana cand a obosit.

Si-a pus capul pe mine si a adormit. Eu ii tin de cald lui si el mie. E frumos cand doarme. De fapt e frumos cand e cuminte, e cel mai tare motan. Dar mai are si momente de ratacire, momente care se lasa cu semne pe mainile si picioarele mele, zgarieturi, muscaturi… se crede catel ce mai.

Dar nu poti sa stai suparat pe puslamaua asta mica. Numai cand se urca in pat langa tine si se baga in sufletul tau si nu te lasa sa iti mai faci treaba pana cand nu ii dai lui atentie, atunci iti dai seama cat de goala ar fi viata ta fara el.

Imi aduc aminte cand l-au adus acasa acum vreo doua luni. Nici nu vroiam sa vin sa il vad. Speram ca in cateva zile or sa ii gaseasca stapan, sau ca or sa il duca la Campina. Dar ce crezi n-a fost sa fie si la doua zile dupa ce s-a mutat in casa noua a trebuit sa ne intalnim. Cand l-am vazut era doar un ghem de blana care statea numai dupa mama si dupa tata prin casa. Avea niste ochi mari si cenusii si era cam speriat. Ii placea sa stea prin pantofii nostrii pentru ca erau mereu calzi.

Am incercat sa il tin la distanta pentru ca oricum avea sa plece asa ca ce rost avea sa incep sa ma atasez de el daca oricum ai mei nu aveau de gand sa il pastreze? Dar zilele treceau si la Campina nu a plecat… si zilele iar treceau si nimeni nu se indura sa spuna ca are un pisoi de dat. Pana la urma ai mei s-au atasat prea mult de el si au hotarat sa il pastram. Au spus ca asta a fost soarta lui: sa fie cules de doi nebuni din mijlocul soselei, sa fie tinut o jumatete de zi intr-un portbagaj si porma sa isi gaseasca o casa noua la noi acasa.

Am ajuns sa tin mult la el chiar daca mi-a cam luat locul… acum el e cel mai rasfatat, e ala micu. Da chiar  mic urecheatul, si cateodata e asa de prostanac.

Azi a primit o zgarda. E cam mare si nu ii place deloc. Dar mai tarziu vrea nu vrea o sa o porte si o sa ii placa (dupa ce ii dau clopoteii jos).  Il facem roacher ca-i cu un fel de tinte.

Ufff… stai ca s-a asezat mai bine si nu mai pot sa scriu decat cu o mana. Continuam mai tarziu…

~~

Mai devreme nu il mai gaseam. L-am cautat mult si urecheatul nu era. Pana la urma am iesit afara. Dai si umbla cu parul ud prin tot blocul dupa nebun. La etajul 6 am gasit catelul semn ca nu ar fi avut cum sa treaca pe acolo fara sa iasa scandal pe scara, dar tot m-am dus pana jos ca poate poate o fi scapat de paza lui Cezar. Si coboara pana jos si vezi ca nu e. Sa innebunesc ca m-au luat toate ametelile… unde e disperarea aia de motan ca ii rup urechile cand il gasesc. Si ce crezi, cand ma intorc acasa il vad. Iesise dupa tata si se tinuse dupa el. Si nah prostia satului nu a stiut sa se mai intoarca acasa asa ca solutia lui salvatoare a fost sa se ghemuiasca acolo si sa caste ochii. Nici nu plangea sa stim ca e acolo si nici nu facea vreun efort sa isi gaseasca drumul inapoi.

Dar ce crezi… dupa incidentul cu pricina a stat cuminte toata seara si nici n-a mai muscat, nici n-a mai zgariat. S-a urcat in pat, s-a uitat la televizor si a adormit.

~~

Hmmm… ma intreb de ce nu sare si la cei pe care ii vede la tv… ca si aia se misca. Poate i se pare laptop-ul mai atractiv. Ce sa mai zic avem un motan “educat tehnologic”.

 

Visare…

Somn. Nu pot sa dorm. Vis. Gandurile mele zboara. Pleaca. Unde? Cu mine. Nu stiu. Cred. As vrea sa zboare undeva unde stiu ca ar gasi ceva. Lacrimi. Se pare ca prefera dezamagirea. Speranta. Bat la porti care nu se vor deschide niciodata. Ajutor. Nu pot sa ajut pe nimeni. Minciuni. Asta e adevarul. Nu pot sa ma ajut nici macar pe mine. DREPTI! Cum as putea sa ii ajut pe cei din jurul meu cand eu inca ma zbat sa ma ridic? BA POTI! Sunt obosita. TACI! Nu pot sa ma odihnesc. Ar trebui sa mananc. Nu pot. Autodistrugere. Nu vreau sa fac asta. Poti. Nu pot sa opresc procesul asta. Incearca. Maine dimineata nici nu o sa imi aduc aminte ca am scris asta. STOOOP!

 

Greseli

M-am gandit la greselile pe care poate le-am facut de-a lungul timpului. Putine stiu sigur ca nu au fost, poate ca nu au fost nici multe, dar poate ca cele pe care le-am facut au fost greseli care intr-un fel si-au lasat amprenta. Daca nu asupra celorlalti, cel putin asupra mea.

Una din ele stiu ca a fost faptul ca la un moment dat mi-am pus familia pe locul doi si pe mine pe primul. Ce faceam eu era mult mai important, si numai ce vroiam eu era important… si vroiam multe. Vroiam totul chiar daca niciodata nu mi-a lipsit nimic. Am fost si sunt in continuare un copil fericit care are tot ceea ce si-ar putea dori… am totul in fara de un lucru, dar lucrul ala nu poate fi nici cumparat, nici facut cadou, nici gasit din intamplare pe strada. Lucrul ala nu poate sa mi-l dea nimeni… decat Dumnezeu. Am spus ca mi-am pus familia pe locul doi. Nu mai conta nimic. Daca vroiam sa fac ceva si ei aveau nevoie de mine sau ma vroiau aproape… pur si simplu nu imi pasa… plecam si ii lasam.  Egoismul meu ra mult prea mare. Ma gandeam ca nici ei nu ar fi renuntat la ceva pentru mine. Am facut asta de multe ori… de mult prea multe ori. Pana cand mi-am dat seama ca numai ei or sa fie alaturi de mine mereu. Asa ca am incercat sa revin la mine cea care am fost. La mine cea pe care o stiau ei, la mine cea care eram inainte sa ma schimb.

Cand mi s-a spus ca m-am schimbat le-am spus tuturor ca sunt nebuni, dar intr-un final m-am gandit ca nu pot sa gandeasca toti la fel ca poate chiar ma schimbasem si nu tocmai in bine. Schimbarea, e adevarat, mi-a facut bine, dar a facut rau in alta parte. Asa ca am incercat sa redevin eu. Si intr-un fel am reusit. Acum mi-e bine si ma simt bine alaturi de ai mei si sunt fericita. Incerc sa ii impac pe toti si sa nu dezamagesc pe nimeni si  as putea sa spun ca imi iese cat de cat, dar ateodata chiar nu am cum sa ii impac pe toti si atunci ma simt prost intr-un fel. Asa e firea mea, n-am ce sa fac.

Am gresit si fata de mine pentru ca m-am lasat undeva pe margine. Credeam ca o parte din mine a ramas in statia aia de metrou. Dar ea s-a tinut mereu dupa mine si nu m-a scapat din ochi. A incercat sa ma ia inapoi si mult timp eu am respins-o de fiecare data. Nu o vroiam inapoi pentru ca venea cu tot ceea ce vroiam sa las in urma, dar era tot parte din mine asa ca nu puteam sa o evit la nesfarsit. Si inca o parte stiuica am incercat sa o las la universitate pe o banca de fier. Imi era frig si am crezut ca a inghetat si ea odata cu mainile noastre care incercau sa se incalzeasca una pe cealalta. Sau partea de care am crezut ca am reusit sa scap in parc in urma cu cateva luni… cred ca de fapt ea a fost cea care mi-a tras palma aia de care aveam nevoie ca sa ma trezesc. Nu am reusit sa scap de nici una pentru ca in adancul sufletului meu nu vroiam sa scap de ele, pentru ca stiam ca oricat as incerca sa fug de ce s-a intamplat, ele ma vor urmari mereu.

Am invatat sa imi accept trecutul, mi-am imbratisat prezentul si mi-am ridicat capul din pamant ca sa privesc spre viitor.

Nu a fost si nu e usor sa fac asta pentru ca aproape zilnic ma lovesc de unele chestii care ma deranjeaza. Sunt lucruri pe care cei din jurul meu le fac, dar de multe ori nu le spun. Prefer sa nu le spun pentru ca de multe ori mi se pare inutil, pentru ca oricum ar fi ca si cand as vorbi cu peretii. Le e usor sa spuna ceva care sa ma faca sa ma simt mai bine pe moment si porma sa procedeze exact la fel a doua sau a treia zi. Ca sa zic asa  in ultima vreme a fost ceva de genu “been there done that… altceva mai ai sa mai minti?”

Recunosc ca am gresit in fata multora, dar in special in fata mea. Stiu ca poate lucrurile poate ar fi stat altfel in momentul de fata daca as fi avut alte prioritati si daca mi-as fi respectat principiile in acelasi mod in care o fac astazi. Stiu ca poate e adevarat si am fost fitosa si increzuta, ca poate am incercat sa par ceea ce de fapt nu eram, nu sunt si nu voi fi niciodata, stiu ca poate ar fi trebuit sa ii ascult pe cei care nu mi-au vrut decat binele. Imi cer scuze in fata tuturor celor pe care i-am pus pe locul doi si le multumesc celor care au reusit sa ma ierte si sa fie alaturi de mine in continuare. Le multumesc si celor care nu mai sunt aici si care nu mi-au acceptat scuzele, care nu au inteles ca am nevoie de ei ca sa trec peste perioada aia si care m-au lasat. Imi pare rau ca nu am avut sansa sa va demonstrez ca pot sa fiu altfel, ca sunt altfel.

Atat am avut de spus. Cine o sa aiba ochi sa citeasca bine, pentru ca multi carora am vrut sa le spun ce se vede mai sus… multi nu au vrut sa aiba urechi ca sa auda si nici gura ca sa imi spuna ceva, sau mai exact ca sa imi spuna exact ce parere proasta au despre mine. Si poate ca vorbeste altceva din mine acum, dar important e ca vorbeste ceva si ca a spus ceva ce zacea in mine de mult timp.

A… si inca ceva. Cel care e fara greseala sa arunce prima piatra. Si eu nu o sa ma apar.